Lupul de stepa – Herman Hesse

Recenzie Lupul de stepa

1. „In realitate nu a fost vorba de nici un fel de atrocităţi. Un om din evul mediu ar detesta întregul nostru stil actual de viaţă într-un mod nu cu totul diferit, considerîndu-l atroce, dezgustător şi barbar! Fiecare epocă, fiecare cultură, fiecare obicei şi tradiţie îşî are stilul său propriu, propria sa moliciune şi duritate, frumuseţile şi atrocităţile sale, considerînd că anumite suferinţe sînt fireşti şi acceptînd tacit anumite rele. Viaţa oamenilor se transformă în suferinţă reală, într-un adevărat iad numai atunci cînd se întrepătrund două epoci, două culturi şi religii. Un om din antichitate care ar fi fost nevoit să trăiască în evul mediu s-ar fi sufocat în modul cel mai jalnic, tot aşa cum un sălbatic ar fi nevoit să se sufoce în sinul civilizaţiei noastre. Există apoi perioade în care o întreagă generaţie se trezeşte prinsă între două epoci, între două stiluri de viaţă, încat îşi pierde tot ceea ce are ea mai firesc, toate moravurile, întreaga naivitate. Fireşte că nu fiecare îşi dă seama de acest lucru în egală măsură.”

2. “Ei da, îmi place «contrastul dintre viaţa mea, dintre viaţa mea însingurată, rece şi agitată, profund dezordonată, şi universul familial, burghez. îmi place să respir pe scări mirosul acesta de linişte, ordine, curăţenie, cumsecădenie şi docilitate domestică, un miros care, în ciuda urii mele faţă de apucăturile burgheze, mă emoţionează, şi îmi mai place, totodată, să trec pragul camerei mele unde toate aceste lucruri dispar, unde printre teancurile de cărţi zac scrumiere şi sticle de vin, unde domnesc dezordinea, răceala, neorînduiala şi unde toate cărţile, manuscrisele, gîndu-rile sînt stigmatizate şi îmbibate de ananghia omului însingurat, de întreaga problematică a condiţiei umane, ele dorinţa de a da un nou sens absurdei vieţi omenesti.”

Jocul cu margele de sticla – Herman Hesse

1. “Inca nu mi-e limpede daca Plinio spera sa castige in mine un tovaras de idei sau numai un partener de discutii. Nadajduiesc ca e vorba de cazul din urma, caci a ma converti la conceptiile sale ar insemna sa ma ademeneasca la necredinta si sa-mi distruga viata, care acum a prins radacini in Castalia, nu am parinti si prieteni in lumea din afara, la care m-as putea intoarce, daca intr-adevar as dori vreodata s-o fac. Dar chiar daca vorbele ireverentioase ale lui Plinio n-ar urmari nicidecum sa ma converteasca si sa ma influenteze, totusi ma simt pus in incurcatura de ele. Caci, stimate maestre, ca sa fiu cat se poate de sincer cu dumneavoastra: in modul de a gandi al lui Plinio aflu ceva la care nu pot raspunde simplu printr-un nu, trezeste in mine o voce foarte dispusa uneori sa-i dea dreptate. Probabil ca e vocea naturii, aflata intr-o stridenta contradictie cu educatia mea si cu conceptiile noastre curente. Atunci cand Plinio ii numeste pe profesorii si maestrii nostri o casta preoteasca, iar pe noi, elevii, o turma de castrati tinuti sub tutela ca niste copii, toate acestea sunt desigur niste vorbe grosolane si umflate, totusi ele contin probabil un graunte de adevar, altminteri nu m-ar putea nelinisti atat. Plinio e in stare sa spuna niste lucruri uimitoare, capabile sa te duca la deznadejde. De exemplu: jocul cu margele de sticla e o reintoarcere la epoca foiletonistica, o simpla joaca iresponsabila cu literele, prin care am nimicit diversele limbaje ale artelor si stiintelor; el consta exclusiv din niste asociatii si pune in joc doar niste analogii. Sau: o dovada a lipsei de valoare a intregii noastre formatii si tinute spirituale se afla in sterilitatea noastra resemnata. De pilda, spune el, noi analizam legile si tehnicile tuturor stilurilor si perioadelor muzicii, nu producem nici un fel de muzica noua. Citim si-i explicam, zice el, pe Pindar sau pe Goethe, dar ne rusinam sa facem noi insine versuri. Acestea sunt reprosuri pe care nu le pot lua in ras. Si totusi, nu sunt cele mai grave, nu sunt cele care ma ranesc cel mai mult. Rau e, de pilda, cand spune ca noi, castalienii, ducem o viata asemanatoare aceleia a pasarilor cantatoare crescute in colivii, fara sa ne castigam painea, fara sa cunoastem nevoile si lupta pentru existenta, fara sa stim ceva si fara sa vrem a sti ceva despre acea parte a omenirii pe munca si saracia careia se bizuie existenta noastra de lux.”

2. “Acum insa, in aceasta dupa-amiaza senina si luminoasa de septembrie, cu intensele culori din apropiere, cu tonurile departarilor, usoare ca aburul, gingase ca-n vis, nuantate de la albastru la violet, in timp ce pasea tihnit si cerceta in voie peisajul, calatoria aceea pe jos de altadata nu-i mai aparea ca un paradis de demult rasfrant intr-un astazi resemnat, ci ca insasi aceasta calatorie pe care o facea in prezent joseph Knecht cel de odinioara, cel de acum, inrudit frateste cu acela, totul era iarasi nou, plin de taine, de fagaduinte, tot ceea ce mai fusese candva se putea reintoarce, aducand si multe aspecte inedite. Ziua si lumea nu-l mai privisera de multa vreme atat de senin, atat de frumos si cu atata candoare, fericirea de a fi liber si de a dispune singur de sine insusi ii strabatea intreaga fiinta ca o bautura tare; de cata vreme nu mai avusese aceasta senzatie, aceasta iluzie placuta si incantatoare!”

3. “Meditatia si intelepciunea erau lucruri bune, nobile, dar se parea ca ele infloreau numai in izolare, la marginea vietii, iar faptele si suferintele celui ce inota in fluviul vietii si se lupta cu valurile sale nu aveau nimic a face cu intelepciunea, ii erau date, erau soarta lui, trebuiau savarsite si indurate.”

Multumesc Irina pentru contributie.